Educație deschisă, calitate și echitate

A căutat să afle ce au în comun primele cinci țări cele mai performante (tipic american, nu?). Metodologia testului implică toate categoriile de elevi, nu doar pe cei mai buni, deci este o măsură bună a performanței reale a sistemului, fără a masca mediocritatea sub rezultate de vârf (vezi olimpiade). Ei bine, între caracteristicile comune a găsit că în toate sistemele performante profesorii se implică direct și activ în realizarea produselor curriculare pe care le folosesc în clasă.

„Le-am propus colegilor din administrație un nou model pentru construirea școlilor publice. Statul plătește o firmă de construcții, iar la final îi dă firmei cheile de la clădire și o lasă să ceară o taxă studenților care vor să intre. Ești nebun? Ce propui tu e absurd! a fost reacția. Atunci i-am întrebat de ce acceptă un sistem similar în cazul cercetărilor sau al altor resurse educaționale pe care statul le plătește integral. De ce statul plătește edituri sau institute, pentru ca apoi acestea să ceară încă o dată bani pentru produsele făcute cu bani publici?”

Hal Plotkin, un fost jurnalist, a lucrat cinci ani în administrația Obama, fiind cel care a promovat accesul deschis și educația deschisă pe agenda actualului președinte american. Spune că ăn această perioadă guvernul american a alocat peste 200 milioane de dolari producerii de resurse educaționale deschise și a promovat activ educația dechisă. De un an este senior policy fellow la Creative Commons, dar se bucură să vadă că munca lui continuă să aibă impact. În luna septembrie, Statele Unite au adăugat un nou angajament la planul lor de acțiune pentru guvernare deschisă, prin care își asumă promovarea educației deschise acasă și în lume. Hal spune că metafora construirii școlii funcționează de fiecare dată când are la dispoziție doar un minut pentru a convinge un decident că e vorba de un subiect relevant.

L-am cunoscut pe Hal la Open Education Conference, unde sunt aproape 500 de participanți din SUA și Canada, la care se adaăugă cam 50 din alte țări. Programul dens este concentrat mai ales pe problemele sistemului american de educație și cum pot resursele educaționale deschise, accesul deschis și educația deschisă în general să contribuie la rezolvarea lor. Tema cheie este egalitatea de șanse. Obiectivul este ca toți profesorii și elevii, indiferent de situația lor materială, să aibă acces la cele mai bune resurse pentru educație. Proiecte pilot, cercetări, studii comparative complexe (am văzut rezultatele unui studiu care a inclus aproape 20.000 de elevi, timp de un doi ani!), toate converg să arate că educația deschisă este calea cea mai eficientă pentru a atinge acest obiectiv. Pe fundal, este locul în care nimeni nu pune la îndoială principiul că educația de calitate accesibilă tuturor este prioritate absolută pentru progres social.

Nu trebuie să credem că participanții din alte țări au venit să se minuneze de progresele americanilor. De fapt, sistemul de educație pre-universitară american este undeva la mijlocul clasamentului internațional și tocmai căutarea unor soluții deschide discuția despre educație deschisă. Și mă întorc la Hal. Deschiderea resurselor produse din bani publici este una, iar investiția sistematică în resurse dechise are nevoie de alte motivații.

Echipa lui Hal s-a uitat la clasamentul PISA, despre care spune că e un test imperfect, dar e singurul pe care îl avem. A căutat să afle ce au în comun primele cinci țări cele mai performante (tipic american, nu?).  Metodologia testului implică toate categoriile de elevi, nu doar pe cei mai buni, deci este o măsură bună a performanței reale a sistemului, fără a masca mediocritatea sub rezultate de vârf (vezi olimpiade). Ei bine, între caracteristicile comune a găsit că în toate sistemele performante profesorii se implică direct și activ în realizarea produselor curriculare pe care le folosesc în clasă. În sistemul clasic, o autoritate externă (federație, stat etc.) comandă aceste produse unor furnizori externi (editori, de obicei) sau cel mult arbitrează o piață externă școlilor. Pentru ca fiecare elev să aibă rezultate, profesorul trebuie să fie capabil ca pornind de la un set standard de materiale, într-o manieră colaborativă, să își producă propriile materiale. Un element central este reutilizarea masivă a produselor altor profesori. Acesta este un sistem deschis.

Drumul către educație deschisă este cel pe care îl caută și Uniunea Europeană, în ritmul lent permis de specificul construcției comunitare. Educația rămâne în sfera exclusivă de decizie a statelor membre, Comisia Europeană poate doar să facă recomandări. Comunicarea Opening Up Education (Deschiderea educației) face astfel de recomandări, portalul Open Education Europa adună exemple din toate țările membre. Prezența României este modestă, aproape inexistentă. Spre exemplu, la noi, chestiunea manualelor, fie ele și digitale, rămâne o afacere între stat și edituri. Rezultatul sunt manuale noi, colorate, pe care nu știm cine, dacă și cum le utilizează, sau măcar ale cui sunt. Implicarea profesorilor este inexistentă: nici măcar nu s-a gândit cineva că trecerea la manuale digitale ar trebui însoțită de programe intense de pregătire pentru profesori. Până la o viziune și gândire strategică pentru o politică a educației deschise mai avem drum lung.

Leave a comment

Your email address will not be published.


*