Demontarea unor prejudecăți despre resursele educaționale deschise – OER Mythbusting

Asemeni oricărui concept nou, resursele educaționale deschise (RED) sunt sursa unor prejudecăți – sau „mituri” – pe care le întâlnim ca răspuns la întrebarea „ce sunt RED?”. Echipa proiectului European Open Edu Policy Project și-a propus să ne spune ce nu sunt RED, demontând câteva din cele mai răspândite prejudecăți. Astfel a rezultat OER Mythbusting, un ghid pe care Adelin Dumitru îl prezintă pentru cititorii români în paragrafele următoare.


Un text de Adelin Dumitru

„Open educational Resources Mythbusting” reprezintă contribuția adusă de Karolina Grodecka și Kamil Sliwowski la literatura în continuă creștere pe tema resurselor educaționale deschise.

Prin acest material[1] autorii își propun să clarifice o serie de preconcepții privind Resursele Educaționale Deschise, acolo unde există deja un substrat de informații, dar care nu reflectă realitatea. De asemenea, materialul are un scop informativ pentru cei nefamiliarizați cu acest concept, din ce în ce mai întâlnit în dezbaterile despre viitorul educației din Occident[2]. Principalul obiectiv este de a demonstra că majoritatea obiecțiilor la adresa resurselor educaționale deschise își au originea în asumpții false[3] privind caracterul acestora și în adevărate mituri ce s-au format în jurul acestui concept.

În ciuda faptului că au fost propuse ca  alternativă la un învățământ ierarhic și exclusiv, scopul lor de a democratiza și facilita accesul la educație este îndeobște ignorat. Teoretic, resursele educaționale deschise sunt considerate o alternativă la resursele tradiționale, închise, ce nu permit existența unui feedback între utilizatori și producător. Mai exact, se opun tocmai componentei ierarhice aduse de către resursele educaționale tradiționale, ce se reflectă în impunerea de sus a unei singure viziuni. Tocmai de aceea resursele educaționale deschise au fost invariabil prezentate drept calea prin care educația se poate moderniza, prin care accesul la educație poate fi garantat pentru toți cetățenii, indiferent de statutul socio-economic. Mai mult, acest tip de resurse au potențialul de a îmbunătăți calitatea educației la nivel global. Pentru țările care nu se bucură de un sistem educațional dezvoltat, posibilitatea de a beneficia de un învățământ la distanță bazat pe resurse educaționale deschise este o oportunitate semnificativă.[4]

Pe de altă parte, resursele educaționale deschise au devenit în mod inevitabil ținta a numeroase critici. Printre principalele critici adresate resurselor educaționale deschise se numără caracterul lor neprofesional, dificultatea accesării acestora, incertitudinea privind calitatea, nesustenabilitatea. Autorii analizează pe parcursul acestui material tocmai aceste mituri, încercând să vadă dacă au vreun fundament empiric.

Ce sunt resursele educaționale deschise?

Punctul de plecare pentru înțelegerea miturilor privind resursele educaționale deschise constă în conștientizarea faptului că nu orice resursă disponibilă online este deschisă[5]. Pentru a crește atractivitatea resurselor deschise, consideră autorii, e necesar să înfruntăm anumite percepții eronate precum și anumite temeri.

Termenul de resurse educaționale deschise e folosit pentru a descrie „orice resursă, incluzând aici hărți, materiale de curs, manuale, videoclipuri, aplicații multimedia, prezentări, sau orice alt tip de material destinat predării și învățării, care se află sub o licență liberă, ceea ce înseamnă că oricine o poate folosi, adapta și distribui.” Aceste materiale nu trebuie să fie neapărat online, ci pot fi și în format fizic. Problematic este faptul că, deși pe internet există numeroase resurse ce pot fi utilizate în scopuri didactice, nu toate constituie resurse deschise, diferența majoră fiind dată de existența unui anumit tip de licență care să le confere caracterul de date deschise în cazul ultimelor. Mai specific, dreptul de a copia și reutiliza asociat cu resursele deschise sunt elementul definitoriu care le distinge de alte tipuri de materiale didactice, precum cursurile online (Massive Open Online Courses), care pot fi folosite doar cu anumite restricții.

Conform unui consens internațional, majoritatea materialelor publicate în ultimul secol cad sub incidența unor legi ale drepturilor de autor. Concret, acestea limitează drepturile altor utilizatori, care trebuie să obțină de regulă o permisiune scrisă (o licență) pentru a putea folosi respectivele materiale. Acesta este un impediment pentru beneficiarii direcți, care de multe ori sunt studenți sau profesori, în absența unor prevederi suplimentare sau a unui cadru instituțional care să le faciliteze obținerea acestor licențe. Licențele libere constituie un mecanism prin care utilizatorilor le este mai ușor să acceseze materialele de care au nevoie. Prin optarea pentru o licență liberă (cele mai cunoscute fiind licențele Creative Commons, precum Atribuire sau Atribuire- Distribuire în condiții identice) autorii își transformă operele în bunuri publice (devenind astfel non-excludabile și non-rivale în consum)[6], eliminând problemele legate de incertitudine legală și eventualele costuri de tranzacționare[7] .

Cele  mai permisive licențe sunt Creative Commons – Atribuire și Creative Commons Atribuire- Distribuire în Condiții Identice. Atunci când un autor alege o astfel de licență, drepturile de proprietate intelectuală rămân ale sale, dar concomitent permite altor potențiali utilizatori  să creeze copii nelimitate ale operei sale, să o distribuie inclusiv în scopuri comerciale, să creeze opere derivate. Licențele Creative Commons Atribuire- Distribuire în Condiții Identice au în plus obligația ca cei ce folosesc operele să aplice la rândul lor aceleași condiții asupra operelor derivate.

Primul mit: gratuitate

Un mit ce trebuie clarificat este acela al gratuității resurselor deschise. După cum arată autorii, „nu există resurse educaționale care să nu coste nimic. Există întotdeauna costuri asociate producției, distribuției, care necesită resurse financiare sau umane pentru a fi create”.[8] Pe de altă parte, resursele educaționale deschise scad costurile, în special cele de tranzacționare. Având un grad înalt de accesibilitate, sunt mai ușor de utilizat și, ulterior, de distribuit.  Studii empirice demonstrează că cei doi autori au dreptate în ceea ce privește avantajele pecuniare ale resurselor educaționale deschise. În ciuda faptului că nu sunt complet gratuite, costurile suportate de către utilizatori sunt substanțial reduse atunci când se face trecerea către o educație deschisă. Mișcarea pentru resurse deschise din Brazilia a reușit, de exemplu, să aducă pe agenda publică problema costului ridicat al manualelor școlare. Până la adoptarea unei legislații locale care să faciliteze utilizarea resurselor deschise, pentru peste 75% din studenții Universității din Sao Paolo, de exemplu, costul manualelor era mai mare decât venitul familial[9]. Cazul brazilian este elocvent în ceea ce privește avantajele unei educații inclusive.

Al doilea mit: calitate scăzută

O altă prejudecată privitoare la Resursele educaționale deschise este că acestea nu sunt produse de surse specializate, profesioniste, de aceea calitatea lor ar fi inferioară celei a resurselor convenționale. După cum arată autorii, acest aspect este discutabil, deoarece există mecanisme ce pot fi implementate pentru controlul calității. În Polonia sau în California, de exemplu, manualele deschise sunt finanțate public și producția lor ajunge la publicații sau la universități pentru a fi certificate înainte de a fi distribuite în școli. Există exemple de bune practici ce demonstrează că și în această privință criticii greșesc. Platforma belgiană KlasCement este utilizată de 70% dintre cadrele didactice, iar aproximativ o treime dintre profesori și-au creat un profil de utilizator individual pe platformă. O altă platformă online, de această dată olandeză, WikiWijs, cuprinde un număr impresionant de resurse deschise, extinzându-se inclusiv în domeniul învățământului superior. Extinderea pe scară largă a resurselor deschise poate duce inevitabil la îmbunătățirea calității acestora, având în vedere și faptul că sunt supuse unui proces permanent de feedback. Comunicarea între indivizi are valoare epistemică: cu toate că un individ sau un grup nu ar putea găsi varianta cea mai apropiată de adevăr, comunicarea între cât mai mulți indivizi ar duce la realizarea acestui lucru[10]. Potențialul resurselor deschise constă, conform acestui argument, în faptul că numărul celor ce își pot aduce contribuția este, în ultimă instanță, nelimitat[11].

Al treilea mit: dăunează pieței editoriale

Un alt mit asociat resurselor educaționale deschise este acela că ar fi dăunătoare pieței editoriale. Un contraexemplu elocvent adus de către autori este acela al editurii Pearson, care oferă servicii hibride de căutare a resurselor educaționale deschise și a celor comerciale, dovedind că cele două tipuri de materiale pot coexista. Mai mult, fiind bunuri publice, resursele educaționale deschise sunt non-excludabile. Acest lucru înseamnă că autorii pot încheia contracte cu edituri și, în același timp,  pot face disponibile operele în regim cu acces deschis. Există și un aspect pecuniar indirect legat de adoptarea resurselor educaționale ca principiu motor al educației. Reputația unei instituții care apelează la  resurse deschise nu poate fi decât pozitivă, în special în rândul potențialilor studenți, care pot vedea calitatea materialelor și astfel vor fi tentați să se înscrie și pentru alte cursuri, plătite de această dată, oferite de universitatea respectivă.[12]

O critică pertinentă o reprezintă cea referitoare la existența simultană a mai multor tipuri de resurse educaționale deschise aflate sub diferite licențe. În contextul unei slabe familiarizări cu legislația, utilizarea materialelor riscă să fie greoaie. Autorii conchid că unele resurse deschise publicate sub diferite licențe Creative Commons pot fi incompatible unele cu altele. Licențele Creative Commons, însă, pun la dispoziția utilizatorului soluții mult mai accesibile: poți sorta operele astfel încât să lucrezi doar cu cele cu aceeași licență, poți verifica compatibilitatea online. În plus, licențele CC se prezintă în trei forme sau straturi: un instrument legal convențional (componenta juridică), o versiune „uman comprehensibilă” (destinată utilizatorilor obișnuiți) și un strat destinat citirii de către software a drepturilor și libertăților corespunzătoare fiecărui tip de licență, astfel încât informațiile să poată fi prelucrate cu ușurință în folosul utilizatorului.[13]

Resurse educaționale și economie comportamentală

O problemă legată de ceea ce emerge din tot materialul scris de cei doi autori, cu toate că nu se referă la ea, poate veni din economia comportamentală și se referă la status quo bias[14]. În economia comportamentală, spre deosebire de economia neoclasică, preferințele sunt determinate de atitudini față de câștiguri și față de pierderi, nu față de stări finale; indivizii derivă utilitatea din schimbarea față de un punct de referință, nu din starea în care se regăsesc la un moment sau altul, independent de context.[15] Formalizarea matematică arată că indivizii resimt aversiune față de risc, deoarece pierderile cântăresc mai mult față de câștiguri.[16]  Indivizii aleg uneori soluții suboptimale, iar modul în care le sunt prezentate opțiunile afectează deciziile acestora. Altfel spus, asumpțiile economiei neoclasice privind preferințele, i.e. dominanța și invarianța, sunt încălcate.[17] Considerațiile următoare vor arăta cum poate fi legat acest lucru de chestiunea resurselor educaționale deschise și de cum beneficarilor bunului educație li se poate diminua aversiunea față de risc. Kahneman și Tversky susțin că există două faze principale în procesul de alegere: o fază de editare, urmată de o fază de evaluare[18]. În faza de editare, opțiunile sunt analizate succint și într-un mod simplistic. La rândul ei, faza de editare presupune mai multe operații, precum: codificarea , combinarea, segregarea, anularea. De interes pentru moment este operația codificării. După cum am menționat și anterior, oamenii percep rezultatele în termeni de schimbări, i.e. câștiguri și pierderi față de punctul de referință. Încălcarea asumpției invarianței înseamnă însă că localizarea punctului de referință poate fi diferită în funcție de cum sunt prezentate alternativele. Contextul în care o opțiune este prezentată, modul în care este încadrată (framed) poate afecta ordinea preferințelor în faza de editare. Faza de evaluare presupune analizarea fiecărei opțiuni editate și ar trebui să conducă la alegerea opțiunii cu cea mai ridicată valoare. Dat fiind faptul că au apărut erori în procesul de editare, faza evaluării duce uneori la alegerea unor alternative suboptimale. Ambiguitatea cu care sunt prezentate alternativele și aversiunea față de risc înseamnă că alegerile indivizilor nu reflectă întotdeauna, așadar, cea mai bună soluție pe care ar fi putut să o ia.[19] Am văzut așadar că punctele de referință contează. Aversiunea față de risc contribuie la fenomenul cunoscut drept status quo bias. Cu toate că punctul de referință nu este echivalent cu status quo-ul, de cele mai multe ori cele două noțiuni se suprapun. Acest lucru înseamnă că alternativele la status quo sunt evaluate ca avantaje sau dezavantaje, dezavantajele cântărind mai mult decât avantajele.[20] Translatând acest lucru în termenii discuției de față, reticența cu care sunt întâmpinate resursele educaționale deschise poate fi parțial explicată prin aversiunea față de riscurile asociate acesteia, care sunt mult mai vizibile decât beneficiile. De aceea contează modul în care sunt prezentate aceste resurse. Aversiunea față de risc este considerată o forță conservatoare, care favorizează în cel mai bun caz schimbări minimale față de status quo, atât instituționale cât și personale.[21] Deoarece adoptarea resurselor educaționale deschise ar necesita deopotrivă schimbări instituționale și personale, lucrurile devin și mai dificile. Nu în ultimul rând, experimentele de laborator au dovedit că status quo-ul devine cu atât mai atractiv cu cât crește numărul alternativelor.[22] Faptul că cei doi autori clarifică ce sunt și ce nu sunt resursele educaționale deschise într-un mod accesibil conferă valoare materialului, deoarece în acest mod tot mai mulți oameni pot realiza că numărul alternativelor scade: dacă nu orice sursă disponibilă pe internet constituie o resursă educațională deschisă, ci doar în anumite condiții bine specificate (existența unei licențe libere), înseamnă că alegerea individuală devine mai ușoară: nu mai este între  x (status-quo) și w, y, z, ci între x și y, unde y desemnează resursele educaționale deschise. O ultimă precizare în această privință: desemnarea unei opțiuni ca fiind implicită (default option) favorizează status quo bias.[23] De aceea exemplele belgian și olandez menționate de cei doi autori ai studiului sunt atât de importante, deoarece ne arată că desemnarea resurselor educaționale deschise ca fiind status quo-ul poate generate mai multă disponibilitate din partea populației de a apela la astfel de resurse.

Principala schimbare ce trebuie să survină este una de paradigmă, subliniază autorii. Trecerea la o cultură deschisă necesită o schimbare de viziune, care să  ducă la conștientizarea importanței existenței unor oportunități egale de a fi parte a procesului creării resurselor deschise, care nu ar trebui să constituie un monopol al agențiilor specializate, ci un domeniu deschis tuturor celor interesați (și, eventual, avizați) . La fel ca orice nouă soluție, în special în prezența unor efecte puternice de ancorare față de opțiunile deja existente, resursele deschise au nevoie de timp pentru a deveni o soluție acceptabilă pentru cetățeni. Faptul că sunt dedicate reducerii diferențelor calitative dintre educația celor înstăriți și celor ce provin din familii dezavantajate ar putea reprezenta un pas important în direcția acceptării lor.

Unul dintre cele mai importante aspecte privind resursele educaționale deschise este acela că pot fi folosite la nivel global indiferent de sistemul educațional avut în vedere sau de cadrul curricular național. Se încurajează astfel diversificarea, deschiderea și reutilizarea. Creând conținut cu relevanță internațională se reduc și barierele pentru implementarea resurselor educaționale deschise în contexte culturale cât mai variate. De asemenea, se practică și localizarea, atunci când este vorba de reutilizarea resurselor deschise. Procedeul se referă la adaptarea resurselor create pentru un anumit context cultural la un alt context, diferit din punct de vedere tehnologic, politic, geografic sau didactic. Acest lucru nu presupune doar simpla traducere, ci și luarea în considerație a specificităților locale, a modului diferit de predare, a condițiilor particulare locului în care resursele vor fi utilizate. Materialul prezentat de cei doi autori nu reprezintă singura opinie potrivit căreia RED contribuie la atingerea obiectivului „educație pentru fiecare”. [24] Copiii din familiile dezavantajate pot primi o educație de calitate fără nici un cost suplimentar din partea părinților.[25]

Mitul lipsei de sustenabilitate

Deși sustenabilitatea resurselor educaționale deschise a fost pusă uneori în discuție, autorii argumentează că lucrurile sunt privite greșit. Demontarea mitului că resursele sunt gratuite confirmă necesitatea unor investiții, un lucru ce a fost subliniat și de alți autori.[26] Pe de altă parte, aceste investiții nu garantează faptul că resursele existente vor fi exploatate de către utilizatorii vizați. Tocmai de aceea, este necesară producerea constantă de noi resurse deschise. Mai mult, schimbarea de paradigmă menționată anterior ar putea juca un rol fundamental în asigurarea sustenabilității resurselor deschise.

Cei doi autori nu oferă o definiție a sustenabilității, dar consider că putem face apel la cea propusă de David Wiley. Conform acesteia, sustenabilitatea este asigurată de longevitate și de îndeplinirea scopurilor[27]. Cu alte cuvinte, educația deschisă ar trebui să realizeze ceea ce și-a propus, și să facă acest lucru pe termen lung. De asemenea, un lucru care este fundamental în înțelegerea problemelor ce afectează sustenabilitatea RED este acela că principalele investiții nu sunt de natură financiară[28]. Existența unor comunități epistemice preocupate de propagarea resurselor educaționale deschise poate înlocui uneori cu succes investițiile de natură pecuniară (într-o anumită măsură).[29]

Concluzie

În ultimă instanță, nu trebuie să considerăm adoptarea paradigmei educației deschise ca fiind prea radicală și prea îndepărtată de status quo. Autorii afirmă că mai întâi ar exista un proces incremental de reformare, în care resursele convenționale ar coexista cu cele deschise. De-abia apoi s-ar putea produce, în spirit kuhnian, saltul calitativ spre paradigma educației deschise.

Dincolo de miturile ce sunt demontate în materialul prezentat anterior, mitul unei educații inclusive, calitative și reformatoare a început în ultimele decenii să fie transpus în realitate. Resursele educaționale deschise stau la baza a ceea ce ar putea fi o revoluție a educației și sunt parte indispensabilă a unei culturi deschise. Rămâne de văzut modul specific în care se va face transpunerea idealului educației deschise în realitatea românească. Impedimentele menționate de cei doi autori se reflectă și în România, și tocmai de aceea este importantă familiarizarea cu ceea ce înseamnă resursele educaționale deschise sau licențele libere. Marele merit al materialului prezentat anterior constă tocmai în faptul că este scris dintr-o perspectivă obiectivă, ce permite conștientizarea deopotrivă a piedicilor și a oportunităților legat de resursele educaționale deschise. Dacă astfel de mituri vor înceta a fi crezute și în România,  saltul calitativ spre educația deschisă va deveni o posibilitate, și nu doar o potențialitate.

 

 

[1] Karolina Grodecka și Kamil Sliwowski, „Open Educational Resources Mythbusting”, 2014, disponibil online la http://mythbusting.oerpolicy.eu/ .

[2] Dar nu numai. Cazuri precum Coreea de Sud sau Brazilia sunt elocvente în această privință. Coaliția pentru Resurse Educaționale Deschise a pus în ultimul timp și România pe harta țărilor preocupate de acest tip de date deschise.

[3] Și mai ales falsificabile, contraexemplele oferite de cei doi autori constituind o dovadă în acest sens.

[4] În acest sens, puteți consulta Tom Caswell, Shelley Henson, Marion Jensen și David Wiley, „Open educational resources: enabling universal education”, International Review of Research in Open and Distance Learning 9, no.1, 2008

[5] Prevalența acestei erori este dovedită și de faptul că unii susținători ai resurselor educaționale deschise le limitează la resursele disponibile online: Neil Butcher și Sarah Hoosen, „Exploring the Business Case for Open Educational Resources”, Commonwealth of Learning, 2012, pp.4

[6] „Există două caracteristici cheie ale unui bun public pur: trebuie să fie non-rival în consum și non-excludabil. Prin non-rival înțelegem faptul că, consumul individual nu ar trebui să afecteze consumul celorlalți. Dacă zece bărci intră într-un canal ghidate de un far, aceasta nu reduce beneficiul pe care o a unsprecezea barcă îl poate obține atunci când întră în canal. Prin non-excludabil înțelegel că, o dată produs, consumul nici unei persoane nu poate fi împiedicat”,  Alec Chrystal și Richard Lipsey, Economics for Business and Management, New York: Oxford University Press, 1997, pp. 292-293

[7] O lucrare de referință privind costurile de tranzacționare și felul în care scăderea acestora a determinat creșterea comerțului rămâne cea a lui Douglass North, „Institutions”, The Journal of Economic Perspectives 5, no.1 ,1991, 97-112

[8] Vezi și Neil Butcher și Sarah Hoosen, „Exploring the business case for open educational resources”, Commonwealth of Learning, 2012, pp. 9

[9] Ibid., pp. 17

[10] David Estlund, Democratic Authority.A philosophical framework, New Jersey: Princeton University Press, 2008 pp. 234

[11] Această precizare este valabilă în special pentru resursele educaționale deschise disponibile online, care pot fi exploatate și de generațiile următoare.

[12] Acest exemplu este preluat din Neil Butcher și Sarah Hoosen, „Exploring the business case for open educational resources”, pp. 8

[13] Vezi și https://creativecommons.org/licenses/

[14] O traducere aproximativă ar fi părtinire în favoarea status quo-ului. Voi utiliza însă termenul din engleză, bias, din motive stilistice.

[15] Daniel Kahneman, „Maps of bounded rationality: psychology for behavioral economics”, The American Economic Review 93, no.5, 2003, 1449- 1475, pp. 1456

[16] Daniel Kahneman and Amos Tversky, „Choices, values and frames”, reprodusă în Daniel Kahneman, Thinking, fast and slow, London: Penguin Books, 2011, pp. 435

[17] Ibid., pp. 436-437

[18] Următoarea analiză se bazează pe articolul lui Daniel Kahneman și Amos Tvesky, „Prospect theory: An analysis of decision under risk”, Econometrica 47, no.2, 1979, 263-292, pp. 274-277

[19] Despre rolul ambiguității, vezi Ibid., pp. 289-290

[20] Daniel Kahneman, „Maps of bounded rationality: psychology for behavioral economics”, pp. 1457-1458

[21] Daniel Kahneman, Thinking, fast and slow, pp. 305

[22] Daniel Kahneman, Jack Knetsch și Richard Thaler, „Anomalies: The Endowment Effect, Loss Aversion and Status Quo Bias”, The Journal of Economic Perspectives 5, no.1, 1991, 193- 206, pp. 198

[23] Richard Thaler și Cass Sunstein, Nudges.Improving decisions about health, wealth and hapiness, New Haven și Londra: Yale University Press, 2008, pp. 35

[24] Neil Butcher și Sarah Hoosen, „Exploring the business case for open educational resources”, pp. 4

[25] David Wiley, Cable Green, Louis Soares, „Dramatically bringing down the cost of education with Open educational resources”, 2012, disponibil online la adresa

https://cdn.americanprogress.org/wp-content/uploads/issues/2012/02/pdf/open_education_resources.pdf

[26] Autori care subliniază însă și necesitatea unor stimulente non-financiare. În acest sens, vezi Stephen Downes,   „Models for sustainable open educational resources”, Interdisciplinary Journal of Knowledge and Learning Objects 3, 2007

[27] David Wiley, „On the sustainability of Open Educational Resource Initiatives in Higher Education”, paper commissioned by OECD’s Centre for Educational Research and Innovation, n.d., pp. 5

[28] Ibid., pp. 6-7

[29] Acest lucru este menționat și de către Stephen Downes, „Models for sustainable open educational resources”. În România, o astfel de comunitate o constituie Coaliția pentru Resurse Educaționale Deschise

2 Trackbacks & Pingbacks

  1. Resursele educaționale deschise pot anula monopolul informațional din educație - Date deschise @ Fundația pentru o Societate Deschisă
  2. Calitatea scăzută a resurselor educaționale deschise este doar un mit - Date deschise @ Fundația pentru o Societate Deschisă

Leave a comment

Your email address will not be published.


*