Cât o să ne coste reutilizarea informațiilor din sectorul public?

Directiva 2013/37/UE care modifică reglementările europene în ceea ce privește reutilizarea informațiilor de interes public și care trebuie implementată și la nivel național de statele membre UE, prevede principii de taxare, permițând chiar obținerea unui profit de la cei care doresc să reutilizeze informațiile din sectorul public.

Vechea lege care guvernează încă reutilizarea informațiilor din sectorul public, Legea 109/2007,  nu impune o taxă pe reutilizare, ci prevede doar acoperirea costului copierii documentelor, atunci când este cazul.

Directiva 2013/37/UE care modifică reglementările europene în ceea ce privește reutilizarea informațiilor de interes public și care trebuie implementată și la nivel național de statele membre UE,  prevede principii de taxare, permițând chiar obținerea unui profit de la cei care doresc să reutilizeze informațiile din sectorul public.

De fapt, directiva lasă la latitudinea statelor membre cuantumul și alegerea uneia sau mai multor posibilități de taxe din cele trei specificate în textul directivei. Astfel, statele membre au posibilitatea de a nu impune nicio taxă pe reutilizare, abordare justificată de faptul că informațiile din sectorul public se colectează deja pe banii contribuabililor și ar fi inechitabil ca cetățeanul să plătească de două ori pentru același serviciu. Dacă totuși statul membru decide să perceapă o taxă, aceasta trebuie să fie marginală și anume să nu fie mai mare decât costurile generate de producerea, punerea la dispoziție și difuzarea informației. Totuși, se presupune că producerea a fost deja plătită din bani publici și că se încadrează în obiectul de activitate al instituției.

Nota Comisiei Europene 2014/C 240/01 aduce o serie de clarificări cu privire la taxare și la alte aspecte legate de înțelegerea spiritului directivei. În consecință, nota precizează că în principal, costurile marginale sunt cele care privesc punerea la dispoziție a informației, respectiv costurile legate de producerea unei copii a documentului, pentru ca acesta din urmă să poată fi reutilizat. Pentru a fi eligibile, costurile privind punerea la dispoziție a informației trebuie să facă parte din următoarele categorii:

  • Dezvoltarea infrastructurii, mentenanța software și hardware, media

  • Costuri de multiplicare a DVD, USB, card SD

  • Materiale de împachetare/livrare/pregătire a comenzii

  • Costuri rezultate din oferirea de consultanță re-utilizatorilor via telefon sau e-mail

  • Costuri de livrare (de exemplu: poștă)

  • Costuri legate de cerințe speciale, cum ar fi pregătirea unor date la cerere

Atunci când statele membre decid să impună această taxă marginală, metoda de calcul a taxei trebuie să se bazezd pe criterii obiective, transparente și verificabile, motiv pentru care le este recomandat instituțiilor publice să își evalueze constant costurile și cererea pentru re-utilizare, ajustând taxele în consecință.

Costurile de difuzare variază în funcție de metoda de difuzare, care poate fi online sau offline. În cazul difuzării informației online se recomandă mai degrabă adoptarea politicii gratuității informației. Dacă însă se alege impunerea unei taxe marginale, aceasta trebuie să fie strict legată de mentenanță.

În cazul instituțiilor publice obligate să genereze venituri pentru a-și acoperi o parte semnificativă a costurilor legate de îndeplinirea atribuțiilor și misiunii pe care o au, inclusiv în cazul documentelor pentru care organismele publice sunt obligate să realizeze venituri (un exemplu în acest sens pentru România ar fi Registrul Comerțului), taxa solicitată trebuie să nu fie mai mare decât costul colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării, la care se adaugă un profit rezonabil.  Aceste instituții sunt așadar excluse de la aplicarea politicii zero-cost sau a costului marginal, apărând sintagma generoasă și oarecum neclară – „profit rezonabil”.

Pe lângă categoriile de costuri enumerate mai sus, la costul colectării și producerii informației sunt eligibile următoarele categorii de costuri:

  • Costuri de producere: generare a datelor și a metadatelor, evaluarea calității, cifrarea

  • Culegerea de date: adunare și sortare

  • Costuri legate de anonimizarea datelor

În ceea ce privește „profitul rezonabil”, acesta se adaugă categoriilor de costuri eligibile precizate până acum și permite recuperarea capitalului și generarea unui profit. Marja de profit se calculează în general în funcție de nivelul de risc și de dobânzile fixe ale instituțiilor de credit. Dat fiind că riscul este mic atunci când vorbim despre instituții publice față de operatori comerciali, marja de profit trebuie să fie mică.

Pe lângă cele trei posibilități de taxare expuse, există o categorie specială de instituții publice și anume: biblioteci, muzee și arhive, care au un regim diferit de taxare a informațiilor. Aceste instituții intră la categoria excepții și nu li se impune luarea în considerare a unor criterii obiective, transparente și verificabile și pot solicita taxe echivalente cu cele impuse în sectorul privat pentru reutilizarea de documente similare sau identice. De asemenea, în calcularea taxei intră două categorii de costuri suplimentare și anume: costurile de conservare și pentru obținerea autorizației de a utiliza opere protejate prin drepturi de proprietate intelectuală (aici poate fi inclus și costul generat de identificarea deținătorilor de drepturi).

Până la urmă costul informației din sectorul public depinde de felul în care va fi transpusă noua directivă și de implicarea societății civile și a instituțiilor în cauză în dezbatere. Întrebarea este însă: dacă vom plăti taxele pentru reutilizare puteam avea pretenții în ceea ce privește calitatea informațiilor?

Leave a comment

Your email address will not be published.


*