Calitatea scăzută a resurselor educaționale deschise este doar un mit

Adelin Dumitru propune o aplicare a modelului principal-agent pentru a justifica raționalitatea creării RED, demonstrând astfel  de ce mitul calității scăzute a resurselor educaționale deschise este doar un mit.

Una dintre obiecțiile des întâlnite la adresa resurselor educaționale deschise se referă la calitatea scăzută a acestora în comparație cu resursele tradiționale. Mai precis, asumând că indivizii nu sunt altruiști, de ce ar fi preocupați de crearea unor resurse calitative, în lipsa unor beneficii imediate (fie acestea pecuniare sau nu)? Pentru a demonta acest mit, consider că putem utiliza modelul principal-agent. Pentru a facilita înțelegerea argumentului, voi face o serie de asumpții simplificatoare: mă voi referi doar la instituții de învățământ superior, voi considera că agenții creatori ai resurselor educaționale deschise aparțin unui departament din respectivele universități, și voi considera că indivizii sunt egoiști. Concluzia la care voi ajunge va fi aceea că oferirea de cursuri online gratuite, sau elaborarea unor materiale sub licență libere ar putea aduce beneficii reputaționale pentru respectiva universitate, beneficii ce indirect vor fi și în folosul agenților individuali. Mai precis, resursele educaționale deschise pot constitui pentru potențialii studenți un instrument util pentru reducerea fenomenului de selecție adversă, iar pentru guvern, un instrument pentru reducerea asimetriei informaționale. Analiza ce va urma se încadrează în programul de cercetare al teoriei alegerii publice, care reprezintă aplicarea metodelor economice asupra unor subiecte ce tradițional țin de sfera științei politice.

Teoria principal-agent se referă la asimetria relațiilor dintre un principal și un agent însărcinat să îndeplinească anumite sarcini de către principal. Dat fiind că interesele acestora sunt divergente, se pune întrebarea cum anume principalul se poate asigura că agenții își vor duce la bun sfârșit sarcinile ce le revin, cu costuri minimale pentru ei. Tendința agenților de a prelungi perioada în care trebuie să realizeze o sarcină, sau de a o îndeplini cu costuri mai mari decât preconizate inițial sau în mod nesatisfăcător pentru principal este cunoscută drept eschivare (în limba engleză se folosește termenul shirking). Pentru a aplica modelul principal-agent două condiții necesare sunt divergența intereselor părților și asimetria informațională dintre acestea. În plus, deciziile sunt luate într-o situație de incertitudine, în care agenții și, mai important, principalul, nu pot lua în calcul toate stările posibile ale lumii. Rezumând, teoria principal-agent are astfel la bază relația dintre un principal și un agent, luând ca unitate de analiză un contract ipotetic sau efectiv dintre cele două părți, asumând aversiunea față de risc a indivizilor, raționalitatea limitată a acestora, cel puțin un conflict parțial între interesele și preferințele părților, asimetria informațională, având ca probleme hazardul moral și selecția adversă. Hazardul moral se referă la faptul că un agent își asumă mai multe riscuri decât ar trebui, datorită faptului că eventualele costuri nu sunt suportate de către el, ci de către principal. Hazardul moral este ulterior încheierii contractului. Selecția adversă se referă la asimetriile informaționale preexistente încheierii contractului (ipotetic sua concret) dintre agent și principal. De exemplu, principalul nu poate cunoaște ex ante disponibilitatea agentului de a-și îndeplini sarcinile, abilitățile reale ale acestuia, etc.[i]

Atunci când modelul a fost aplicat educației superioare, identitatea principalului și a agentului a fost operaționalizată în moduri diferite. Putem trata guvernul ca reprezentând principalul, și instituțiile de învățământ superior ca reprezentând agentul[ii]. Miroiu și Vîiu consideră acreditarea un mecanism de monitorizare (screening device) utilizat de guverne pentru a reduce selecția adversă și pentru a decide ce universități să susțină din bugetul statului, în timp ce politicile de finanțare constituie stimulentele ce constituie cadrul de interacțiune dintre guvern și instituțiile acreditate. Acreditarea este astfel un instrument la care guvernul recurge pentru a rezolva problemele create de potențiala selecție adversă, în timp ce finanțarea diferențiată (pe baze calitativă sau în funcție de performanțe) și monitorizarea sunt soluții la hazardul moral. Autorii însă menționează și o altă posibilă operaționalizare, aceea în care studenții sunt principalii (confruntându-se cu problema selecției adverse) iar universitățile sunt agenții. [iii]  Nu în ultimul rând, putem considera întreaga societate ca având ca agent principalul, cu toate că este un agent de ordinul doi, ce răspunde principalului-direct, guvernul, care la rândul său este agent pentru societate.

Modelul principal-agent aplicat educației superioare presupune că măsuri precum rapoarte anuale, audite de performanță, sau măsuri indirecte precum aprobări ale achizițiilor sunt utilizate de către guvern pentru a reduce potențialul agentului de a se eschiva de la îndeplinirea sarcinilor. Universitățile (publice) operează sub auspiciile unui contract cu statul în care statul alocă părți din buget acestor instituții, așteptându-se ca acestea să contribuie la realizarea bunului public al educației superioare prin predare sau cercetare.[iv] Teoria principal-agent prezintă un cadru util cercetării în domeniul educației superioare deoarece poate explica anumite acțiuni guvernamentale, precum faptul că guvernele strâng informații despre universități înainte de a le finanța, creează mecanisme de acreditare sau se bazează pe instrumente de verificare a calității și performanțelor universităților.[v] Acreditarea, conform lui Schwarz și Westerheijden, are două funcții principale: funcționează ca o precondiție a finanțării, și aduce un spor de atractivitate universităților care primesc finanțare din partea studenților, ceea ce contribuie la rândul său la finanțarea ulterioară, în sisteme c a cel românesc, unde finanțarea depinde de numărul de studenți.[vi]

Aspectul atractivității sporite ca urmare a obținere a acreditării este important, de vreme ce unul dintre scopurile universităților este acela al maximizării prestigiului. Prestigiul este important atât din motive financiare, cât și nefinanciare. Pe de o parte, prestigiul este corelat cu calitatea, care la rândul ei incumbă servicii de cercetare eficiente și un sistem educațional eficient. Mai mult, prestigiul contribuie la o clasificare mai bună în clasamente a universităților. Privind lucrurile dintr-o perspectivă economică, cu cât o instituție de învățământ superior este mai prestigioasă, cu atât există o probabilitate mai mare să existe mai mult în timp.[vii] Universitățile pot obține prestigiu și prin utilizarea resurselor educaționale deschise,[viii] așadar acest aspect va juca un rol important în analiza mea ulterioară. Chestiunea prestigiului este mai spinoasă decât pare, pe de altă parte. Aparent, o universitate prestigioasă ar putea atrage studenții, care ar avea de a face într-o mai mică măsură cu selecția adversă. Concomitent însă, goana după prestigiu poate determina universitățile, privite ca agenți raționali-maximizatori de utilitate, să utilizeze resurse primite de la guvern în aspecte ce țin de creșterea prestigiului, eschivându-se de la producția bunului public cu care fuseseră însărcinate inițial. Precum am menționat mai sus, se consideră că putem vorbi de eschivare și atunci când universitățile fac uz de mai multe resurse decât este necesar pentru a ajunge la aceleași scopuri. [ix]

Resursele educaționale deschise pot fi privite ca un mecanism de reducere a selecției adverse care nu generează probleme legate de hazardul moral – producerea lor costă foarte puțin, sunt eficiente în a spori atractivitatea universităților, ceea ce înseamnă că în relația dintre principal și agent se poate avea dar și mânca proverbiala plăcintă– universitățile își maximizează prestigiul, în timp ce  își duc la bun sfârșit și sarcinile ce le fuseseră încredințate. Selecția adversă poate fi redusă prin semnalare. Semnalarea se referă la o inițiativă din partea agenților prin care aceștia atrag atenția asupra unor avantaje competitive pe care le dețin, avantaje ce le-ar putea facilita alegerea de către principali. Kivisto menționează aici rezultate de cercetare, poziția în clasamente, gradul de pregătire al cadrelor didactice. Scopul semnalării de către universități a capabilităților acestora este acela de a convinge principalul (i.e. guvernul) că se pot descurca și pot furniza bunul public.[x] Aplicat resurselor educaționale deschise, modelul ar implica utilizarea acestui tip de resurse pentru a atrage principalul, acum definit ca reprezentând potențialii studenți. Există două principale metode prin care guvernul se poate asigura că universitățile își îndeplinesc scopul după încheierea contractului și prin care astfel pot reduce fenomenul eschivării (aici eschivarea fiind legată de hazardul moral): monitorizarea și stimulente dependente de rezultate. Principalul poate investi în proceduri de monitorizare, dar riscul e că uneori costurile ar putea fi prea mari în raport cu beneficiile. De aceea cea mai sigură cale pentru un principal cu aversiune față de risc este să apeleze la o gamă diversă de stimulente pozitive și negative. [xi]

Un exemplu concret pentru a vedea cum resursele educaționale deschise contribuie la atingerea obiectivului universităților de a-și maximiza utilitatea, atunci când includem în funcția de utilitate prestigiul, este oferit de platforma Coursera. Cursul „Introduction to mathematical philosophy”, susținut de profesori de la Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen,[xii] a debutat printr-o întrebare adresată cursanților și anume dacă aceștia auziseră de universitatea respectivă până la momentul acela. Acesta reprezintă un exemplu interesant despre cum o universitate se poate promova cu costuri minime și despre cum poate deveni mai atractivă fără a fi nevoită să redirecționeze resurse primite de la principal în acest scop.

Exemplul anterior arată că resursele educaționale deschise pot fi folosite pentru a reduce hazardul moral. Mai mult, producerea acestui tip de resurse reprezintă un indicator ce poate fi folosit de către principal pentru a evalua activitatea agenților. Bineînțeles, resursele deschise nu sunt un panaceu și nu pot constitui de unele singure soluția la problema principal-agent. Pe de altă parte, nu se poate contesta faptul că producerea resursele deschise reprezintă o metodă de semnalare prin care se reduce asimetria informațională dintre principal și agent. Costurile de producție (pecuniare) fiind atât de mici, universitățile privite ca agenți cu aversiune față de risc par a avea toate motivele pentru a investi resurse temporale în producerea acestui tip de materiale didactice. Beneficiile se regăsesc însă de ambele părți – agentul primește finanțare de la guvern pentru bunele rezultate obținute și datorită atingerii unor indicatori, inclusiv creșterea numărului de studenți (direct proporțional în România cu finanțarea, caeteris paribus), în timp ce guvernul se asigură astfel că bunul public este furnizat, cu toate că eschivarea poate continua. De asemenea, monitorizarea este mult mai ușoară în cazul producerii resurselor educaționale deschise când vine vorba de rezultate academice- e mult mai costisitor pentru un principal să acceseze materiale ce trebuie cumpărate decât să verifice materiale gratuite emise de către agenți.

Studenții beneficiază de un indicator important atunci când trebuie să aleagă o facultate pe care să o urmeze. Familiarizarea cu materialele produse de o universitate poate constitui un factor important în alegerea urmării cursurilor acelei universități. Universitățile, la rândul lor, sunt nevoite, pentru a-și maximiza prestigiul, să producă resurse de calitate, conștientizând că aceasta este o metodă ieftină de semnalare. Astfel, potențiala obiecție ce putea fi adresată demontării mitului slabei calități a resurselor educaționale deschise nu își găsește justificarea teoretică atunci când aplicăm modelul principal-agent.

O problemă ce a fost semnalată de Vîiu și Miroiu[xiii] este aceea că metodologia de acreditare a universităților românești este indiferentă în mare măsură la probleme legate de accesul la educație superioară și de echitate. În metodologia folosită de CNFIS între 2003 și 2011 indicatorii legați de echitate și acces influențau în proporție de 2% finanțarea, iar metodologia de acreditării folosită de ARACIS ignoră de asemenea în mare măsură astfel de probleme. Scopul resurselor educaționale deschise este tocmai acela de a democratiza și facilita accesul la educație[xiv]. În Brazilia, la Universitatea din Sao Paolo, resursele educaționale deschise au rezolvat problema costului ridicat al manualelor tradiționale, ce depășeau pentru 75% dintre studenții venitul mediu al familiei. Un indicator care să facă referire la producerea și distribuirea resurselor educaționale deschise ce ar face parte din grila de acreditare a universităților românești ar putea contribui la încorporarea aspectelor legate de echitate și acces la educație în relația dintre principal și agent.

Concluzionând, resursele educaționale deschise pot constitui un instrument util pentru a reduce selecția adversă de către studenți a universității. Totodată, hazardul moral și asimetria informațională devin probleme mai puțin presante în relația dintre principalul-guvern și agentul-universitate. Astfel, consider că există stimulente semnificative pentru crearea resurselor educaționale deschise calitative. Experiența poloneză, prezentată în alt articol, confirmă această ultimă afirmație.

 

[i] Vezi de exemplu Kathleen Eisenhardt, „Agency theory: an assessment and review”, Academy of Management Review 14, no.1, 1989, 57-74 sau Gary Miller, „The political evolution of principal- agent models”, Annual Review of Political Science 8, 2005, 203-225

[ii] Pentru aplicarea modelului principal-agent asupra relației dintre guvern și universități vezi Jason Lane și Jussi Kivisto, „Interests, information and incentives in higher education: principal-agent theory and its potential applications to the study of higher education governance”, în Higher education: handbook of theory and research, volumul XXIII, ed, John Smart, Springer, 2008, 141-181 și Jussi Kivisto, „The government-higher education institution relationship: theoretical considerations from the perspective of agency theory”, Tertiary Education and Management 11, no.1, 1-17. Vezi de asemenea și Gabriel Vîiu și Adrian Miroiu, „The Quest for Quality in Higher Education: is there any place left for equity and access?”, în Higher Education Reforms in Romania . Between the Bologna Process and National Challenges, ed. Adrian Curaj, Ligia Deca, Eva Egron-Polak și Jamil Salmi, Springer, 2015, 173-191

[iii] Gabriel Vîiu și Adrian Miroiu, „The quest for quality in higher education: is there any place left for equity and access?”, pp. 175-7

[iv] Jason Lane și Jussi Kivisto, „Interests, information and incentives in higher education: principal-agent theory and its potential applications to the study of higher education governance”, p. 146; 151

[v] Ibid., p. 159

[vi] Stefanie Schwarz și Don Westerheijden, „Accreditation in the framework of evaluation activities: a comparative study in the European higher education area”, în Schawrz și Westerheijden (ed.), Accreditation and evaluation in the European Higher Education Area , Dordrecht: Springer, 2007, 1-42, adaptat în Gabriel Vîiu și Adrian Miroiu, „The Quest for Quality in Higher Education: is there any place left for equity and access?”, p. 176

[vii] Jason Lane și Jussi Kivisto, „Interests, information and incentives in higher education: principal-agent theory and its potential applications to the study of higher education governance”, p. 160

[viii] După cum am arătat în „Demontarea unor prejudecăți despre resursele educaționale deschise- OER Mythbusting”, 2015, http://datedeschise.fundatia.ro/demontarea-unor-prejudecati-despre-resursele-educationale-deschise-oer-mythbusting/

[ix] Jason Lane și Jussi Kivisto, „Interesets, information and incentives in higher education: principal-agent theory and its potential applciations to the study of higher education governance”, pp. 160-1

[x] Jussi Kivisto, „The government-higher education institution relationship: theoretical considerations from the perspective of agency theory”, p. 5

[xi] Ibid., p.6

[xii] https://www.coursera.org/course/mathphil

[xiii] Gabriel Vîiu și Adrian Miroiu, „The Quest for Quality in Higher Education: is there any place left for equity and access?”, în special pp. 185-8

[xiv] Karolina Grodecka și Kamil Sliwowski, „Open Educational Resources Mythbusting”,, p. 2

Leave a comment

Your email address will not be published.


*